miercuri, 16 septembrie 2015

Paragraful perfect la locul potrivit


Paragraful este elementul de bază din construcția unui articol. Cu toate acestea tehnica scrierii și a corectării unui paragraf este de multe ori trecută cu vederea.

De ce este așa? Greu de spus. Probabil că în general se consideră că nu este bine să scrii după o anumită formulă sau tehnică. Sau, poate că mulți autori amatori consideră paragraful ca fiind un produs secundar al unui text bun, al unui stil controlat și al unei structuri globale bine gândite,  iar atunci nu mai este nevoie de o tehnică specială și pentru paragraf. Însă tehnici de a construi un paragraf există. Este mult mai ușor să scrii bine dacă cunoști aceste tehnici.

Cum se naște un paragraf? Fiecare are un stil propriu de a scrie. Majoritatea autorilor generează un text primar într-un stil radial, care favorizează creativitatea, adică dezvoltă mai multe idei într-o direcție sau alta, pornind de la o anumită temă, fără să scrie într-o structură rigidă, într-o casetă anume.

Odată generat textul primar acesta nu trebuie lăsat așa, fiindcă de cele mai multe ori este un text greu de înțeles pentru oricine altcineva în afară de tine. Textul primar trebuie ordonat după anumite reguli pentru a facilita înțelegerea mesajului de către cititor. Aceasta în situația în care îți pasă de cititor și te interesează ca textul să fie cât mai ușor de citit, cât mai clar, cum este întotdeauna cazul pentru articolele academice bune.

Sunt însă multe situații când autorii de texte academice nu sunt interesați de aducerea textului la un nivel de bază de înțelegere. Ei scriu așa cum gândesc, iar structura textului reflectă structura lor de gândire, care inevitabil este o structură complexă. În aceste situații, cu cât textul este mai dificil de înțeles, cu atât autorul crede că scrie ”mai bine”. În realitate însă cititorul se plictisește și nu preia mesajul autorului, iar editorul, care reprezintă interesele cititorilor, va respinge articolul. Scopul articolelor medicale este de a transmite cât mai eficient o informație, astfel încât să se poată repeta experimentele, sau să se introducă aceleași proceduri în practică. Deci textul primar trebuie procesat cât se poate de mult pentru a facilita înțelegerea.

Paragrafele sunt caracterizate prin faptul că grupează fizic un text format din mai multe propoziții care vorbesc cam despre același lucru. Paragrafele au așadar un anumit subiect, o anumită temă, pe care o analizează din mai multe unghiuri. Pentru ca un paragraf să existe și să conteze în structura articolului, el trebuie să aibă un subiect care să fie clar pentru cititor, iar autorul trebuie să fie conștient de acest subiect, și să-l dezvolte. Subiectul trebuie anunțat cititorului. De cele mai multe ori, acest lucru este făcut de prima propoziție a paragrafului, însă nu este obligatoriu subiectul gramatical al primei propoziții. De exemplu, subiectul paragrafului de aici este faptul că ”paragrafele trebuie să aibă un subiect”.

Într-un articol științific paragrafele sunt înșiruite într-o ordine fixă, precum liniile de programare dintr-un program de calculator. Fiecare linie, fiecare paragraf, vorbește despre o anumită temă, iar aceste teme sunt identice pentru fiecare tip de articol în parte. Această succesiune este extrem de rigidă și îl ajută pe autor, cât și pe cititorul autorizat. Autorul trebuie doar să completeze informația specifică articolului său pentru fiecare temă de paragraf în parte. Autorul nu trebuie să inventeze teme noi pentru paragrafele sale decât în cazuri speciale. Iar cititorul știe exact unde să caute o anumită informație în structura unui articol.

Să luăm, de exemplu, ”introducerea” de la un articol care descrie un studiu clinic. În structura introducerii sunt patru sau cinci paragrafe care, aproape întotdeauna, au același subiect/temă, indiferent de titlul articolului. Primul paragraf din introducere vorbește ”despre ce se cunoaște”. Al doilea paragraf, despre ”ce nu se cunoaște” din tema articolului. Al treilea paragraf, despre ”de ce este important să știi ce nu se cunoaște”. Al patrulea, ”care este întrebarea la care încearcă să răspundă studiul?” Iar al cincilea paragraf, ”cum s-a răspuns la întrebare”, foarte pe scurt ce metode s-au folosit. Desigur, pot exista mici variații de la această structură, însă marea majoritate a articolelor originale păstrează această secvență de teme pentru paragrafele din introducere.

Exercițiu. Alege un articol original de interes pentru tine dintr-o revistă de renume (Nature, New England Journal of Medicine). Aplică acestui articol o disecție cu creionul sau cu markerul, o analiză pe text, încercând să stabilești care sunt subiectele-temele paragrafelor pe care le găsești în introducere. Se potrivește cu teoria structurii introducerii discutată mai sus? Ce variații apar și de ce?

La fel ca la introducere și restul secțiunilor mari dintr-un articol au o înșiruire de paragrafe cu subiecte-teme bine determinate, la fel de rigide.

De asemenea, fiecare tip de articol medical are o structură de subiecte-teme de paragrafe relativ standard, rigidă și specifică: pentru prezentări de caz, pentru editorial, pentru articole educaționale, scrisori către editor, etc.

Astfel, scrisul medical devine foarte simplu, nu-i așa? Fiindcă dacă ai de scris un articol, însă nu știi ce structură să folosești, tot ce trebuie să faci este să cauți și să găsești în aceiași revistă (sau într-o revistă mai bună) un articol de același tip. Disecă-i structura și scrie apoi paragrafe despre aceleași teme, dar cu un conținut de text specific lucrării tale. Ce se știe despre subiectul lucrării tale? Ce nu se știe? De ce este important? Și așa mai departe. Structura de paragrafe a unui articol medical este aceiași și trebuie asimilată, nu trebuie reinventată.

Diavolul stă până la urmă în detalii. Este clar că articolul are o structură rigidă, cu paragrafe cu anumite teme/subiecte în precis anumite locuri. Dar care este structura internă a paragrafului pentru ca acesta să fie un paragraf bun, ușor de citit?

Teoreticienii stilului academic susțin că pentru ca un paragraf să funcționeze bine în structura unui articol el trebuie să aibă cel puțin trei calități principale (ref):

1. Să fie focalizat pe tema pe care o descrie. Dacă tema despre care vorbește paragraful este X atunci toate propozițiile din paragraf trebuie să aibă o legătură logică cu tema X.
2. Să aibă coeziune și coerență. Adică propozițiile din cadrul paragrafului să se înșiruie în mod natural una după cealaltă și să rămână legate logic între ele.
3. Să aibă ritm. Citirea paragrafului, în gând sau cu voce tare, trebuie să se facă într-un ritm constant și plăcut, care să încurajeze lectura. Ritmul nu trebuie să fie nici prea sacadat. Numai cu propoziții scurte. Mici. De un cuvânt sau doua. Și nici prea lent, plictisitor, cu propoziții lungi, greu de citit, care încep undeva și se termină foarte departe, cu metafore și înflorituri, în structuri paralele sau întortocheate, care par a fi inteligente și destinate intelectualului rafinat, dar care în final au doar o singură calitate: plictisesc și deconectează cititorul de mesajul autorului.

În sistemul anglo-saxon paragrafele au o structură internă standard, o formulă ”clasică”. Cea mai cunoscută și mai utilizată formulă este cea lui Jane Schaffer. Aceasta este considerată formula de bază a paragrafului din textul american, o formulă care este predată elevilor încă din liceu.

Formula Schaffer spune următoarele: paragraful trebuie să înceapă cu propoziția care enunță/stabilește tema paragrafului (topic sentence). Urmează apoi o propoziție care prezintă un detaliu concret legat de subiectul paragrafului. În funcție de subiect, se poate include o nouă propoziție cu un alt detaliu concret al subiectului. Urmează apoi o propoziție comentariu, care este contribuția originală a autorului despre detaliile concrete menționate. Paragraful se încheie întotdeauna cu o propoziție concluzie cu privire la detaliile menționate și la comentariile făcute. Cu o astfel de simplificare și formulă, autorul are posibilitatea de a-și construi paragrafe originale, cât mai aproape de modelul standard.

De ce este preferat un model standard? Deoarece favorizează transmiterea eficienta, într-un mod clar a informației. Mai mult, cititorul știe ce informație găsește în fiecare parte a paragrafului și citește mai repede. Vrei să vezi despre ce este vorba în paragraf? Citești prima propoziție. Te interesează detalii și comentarii despre temă? Citești mai departe. Nu te interesează? Treci la paragraful următor.

Creativitatea în scris se poate manifesta la nivelul structurii paragrafelor, dar în articolele medicale acest tip de creativitate nu este încurajată. Fiecare autor poate să-și creeze o structură de paragraf convenabilă obiectivului său. Vrea să arate cât de întortochiat gândește? Începe cu o concluzie. Sau nu enunța tema. Însă pentru articolele științifice este importantă comunicarea rapidă și clară și de aceea revistele științifice preferă o structură clasică, simplă, aceiași.

Există paragrafe în structură non-standard care se regăsesc în textele academice. Mai jos sunt câteva exemple de astfel de paragrafele care pot fi folosite pentru rolurile specifice pe care le pot avea într-un text, în special la secțiunea de ”discuție”.

Paragrafele de tranziție: fac legătura dintre două teme majore ale textului și arată cum se trece logic de la o temă la alta.

Paragrafe cu o singură propoziție: atrag atenția asupra unui anumit subiect. Sau, uneori închid ori deschid o nouă temă majoră.

Paragrafe în serie: sunt folosite atunci când un anumit subiect are numeroase detalii concrete sau comentarii asociate și se dorește fragmentarea acestora, pentru a evita neclaritățile și excesul de informații.

Paragrafe recapitulare. Am aflat așadar că paragrafele au un loc bine precizat, în funcție de subiectul lor, în structura unui articol. Am aflat, de asemenea, că și în interiorul paragrafelor propozițiile sunt ordonate după o structură internă, care dă coeziune, coerență și ritm paragrafului. Toate acestea te ajută și când scrii, dar și când corectezi, sau citești un articol. Urmează să clarificăm și să discutăm, poate într-un eseu separat, despre cum putem adapta propozițiile pentru a asigura coeziunea și coerența paragrafului.

Sfârșit.


Tudor Toma

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Cum se scrie un articol în engleză?

Secretul bine păstrat al unui articol foarte bun.

Articolele bune sunt scrise la fel ca scenariile de filme: înainte de a începe filmările, înainte de a începe studiul. Am să încerc să explic.

Un articol bun este la fel ca un film bun, este o descriere bine făcută a unei povești de calitate. Trebuie însă sa ai o poveste interesantă de spus, adică un studiu bun. În absența unui studiu bine făcut este foarte greu să obții un manuscris apreciat de editori, referenți sau cititori. Manuscrisul care spune o poveste slabă va fi refuzat.

Ce este un studiu bun și cum ajungi să produci așa ceva?

Un studiu bine făcut răspunde în mod specific, clar și valid, la o întrebare foarte precisă (întrebare care este uneori numită și ”ipoteză”). Cu cât întrebarea este mai importantă pentru practica medicală, cu atât studiul este mai valoros. Un studiu, pe lângă faptul că descrie un răspuns valid, mai trebuie să aducă ceva nou, trebuie să fie făcut în mod etic și trebuie să fie relevant pentru cititorii revistei (FINER -criteria: Feasible, Interesting, Novel, Ethical, Relevant).

Prin simetrie, un studiu slab este acel studiu care are probleme cu întrebarea, sau cu răspunsul în sine. Ori întrebarea nu este relevantă, ori răspunsul nu este corect. De cele mai multe ori studiul se bazează pe o metodologie incorectă. Alteori rezultatele sunt interpretate în mod eronat. Acestea sunt în general studiile care pornesc de la o bază de date clinice (am niște rezultate, niște măsurători, hai să publicăm și noi ceva), sau studiile care sunt făcute fără să fie clar ce se măsoară și de ce, ori nu este clară întrebarea. Sau nu se poate ca prin metodologia aleasă să se poată răspunde la acea întrebare. Numitorul comun al studiilor slabe ține de o planificare greșită.

Pe de altă partă nici toate studiile bune nu se transformă automat în articole bune. Pentru a fi bine scris, manuscrisul  trebuie să îndeplinească condițiile obligatorii pentru manuscrisele medicale. Mai multe din condițiile specifice sunt discutate pe acest blog, ori pot fi consultate la: www.icmje.org (International Committee of Medical Journal Editors), sau la www.equator-network.org (EQUATOR network research centre).

Ar rezulta așadar că, teoretic, mai întâi trebuie să faci un studiu bun, apoi trebuie să mergi la un curs, să înveți să scrii, și astfel poți să ajungi să produci un manuscris bun. În realitate secvență temporală nu este chiar așa, deși majoritatea autorilor așa procedează.

Articolul trebuie scris înainte de a începe studiul. Nu-i mai ușor așa? Scrii un articol bun, apoi faci un studiu bun, care să se potrivească cu articolul.

Și are sens. Fiindcă orice studiu ar trebui să se bazeze pe o planificare, pe un protocol scris, pe un scenariu. Un protocol unde scrii exact ce vrei să faci, cum faci, ce rezultate crezi că vei obține și cum le vei interpreta. Cu cât scrii mai bine acest protocol, cu cât acesta este mai apropiat de forma unui articol, cu atât mai ușor îți va fi să evaluezi planurile pentru studiu și să concepi un studiu de calitate.

Poți să faci acest lucru deoarece toatele elementele de structură ale unui protocol se regăsesc în structura manuscrisului final. Cum anume construiești protocolul depinde de conjunctura și puțin de stilul de lucru personal. Ideal este să pornești de la întrebare. De la ipoteză. Stabilește și clarifică întrebarea. De ce vrei să faci acest studiu, la ce întrebare vrei să răspunzi? Întrebarea va apare în structura articolului în ultimul paragraf de la introducere. Iar procesul de clarificare a răspunsului se va găsi în introducere (ce se cunoaște, ce nu se cunoaște, de ce este nevoie să se știe mai mult, etc.) Apoi poți lucra la metode, cum îți planifici să faci studiu, ce rezultate te aștepți să obții, ce crezi că vor reprezenta rezultatele respective (discuția). Uneori trebuie să faci câteva încercări, câteva studii pilot, pentru a clarifica metodologia finală, dar asta nu înseamnă că secțiunea despre metode nu poate fi scrisă înaintea studiului.

Protocolul, la fel ca un scenariul, este mult mai ușor de modificat și de optimizat decât articolul final. Poți să-l discuți, poți să-l analizezi, poți să-l modifici înainte de a cheltui resurse importante pentru un studiu clinic, care altfel ar fi mai greu de transformat într-un articol bun.

Astfel, atunci când studiul este încheiat ai și rezultatele, dar și prima versiune a unui articol bine scris. Producția și execuția studiului va fi mai bine planificată, iar redactarea articolului final va fi mult mai ușoară.

Apucă-te de scris!

Tudor Toma

duminică, 4 ianuarie 2015

Am o mandibulă (Jawbone) în plus. Cum o folosesc?

Jawbone este o brățară sofisticată a firmei cu același nume, care interpretează mișcările mâinii și le traduce în număr de pași făcuți, calorii consumate, minute de somn profund sau somn superficial. Face parte din categoria, acum la modă, numită și ”wearables”, adică chestii care se poartă și interacționează cu purtătorul. Wearables pot fi de la simple pedometre, care măsoară mișcarea doar într-o singură axă, până la dispozitive mai complexe, care arată inclusiv temperatura, pulsul, umiditatea pielii, sau concentrația de oxigen din sânge.

Numărul acestor dispozitive și numărul de utilizatori a crescut semnificativ în ultimul an și se preconizează că va crește în continuare. Deși Jawbone și dispozitivele similare au de a face cu fiziologia umană, ele nu sunt înregistrate ca aparate medicale și astfel pot fi promovate de firmele producătoare în afara criteriilor riguroase de evaluare a eficienței lor pentru sănătatea populației. Ca urmare utilizarea lor este lăsată la întâmplare, ca a unor jucării pentru oameni mari. Jucării de care, la un moment dat, inevitabil, ne și plictisim. Dar cum ar putea influența aceste ”jucării” starea de sănătate, cum ar trebui ele folosite de fapt, și la ce ar putea ajuta, de exemplu, un Jawbone?

De ce Jawbone?

Eu am fost influențat de expunerea profesională la unele din studiile clinice menționate mai jos și am vrut să-mi evaluez, mai mult din curiozitate, nivelul de activitate zilnică. Inițial am încercat utilizarea unui accelerometru profesional, făcut de cei de la ActiGraph. Însă am avut două probleme majore: datele înregistrate erau prea complexe, iar designul dispozitivului era asemănător unei brățări pe care o poartă pușcăriașii atunci când sunt lăsați sub supraveghere electronică. Datorită interacțiunii zilnice cu pacienții, era exclus să pot să port la mână așa ceva, fără să fie nevoie să explic.

Apoi m-a ajutat fiică-mea. Mi-a arătat o revistă pentru adolescente, unde Loredana Groza avea o poză care arăta, cu săgeți și costuri, ce purta la un eveniment monden: rochie de la X – 2000 de euro.  Cercei de la Y, 600 euro. Brățară de la... Jawbone, 120 de euro. ”Hopa! Uite-o pe Loredana ce poartă... Iar Jawbone-ul ăsta arată chiar cool”. După un scurt research și un popas pe amazon.com aveam și eu un Jawbone negru.

Împrietenirea cu Jawbone a fost rapidă. Arată ca o brățară modernă, mi se spune că bărbații cool sunt purtători de brățări, așa că m-am simțit imediat foarte bine cu Jawbone-ul la braț. La spital am fost tolerat cu Jawbone-ul, probabil fiindcă este destul de discret, dar și fiindcă arată ca o chestie etnică, sau puțin religioasă, ca o amuleta cu o semnificație aparte. Când asistentele m-au luat la întrebări, le-am zis că este de fapt un os (”it's a bone") și m-au lăsat în pace.

Și totuși la ce ar putea ajuta un Jawbone și cum ar trebui folosit?

Studii despre eficiența pedometrelor în monitorizarea și stimularea activității fizice la normali sau la pacienți cu diverse afecțiuni cronice există. Eu am vrut doar să-mi monitorizez activitatea zilnică de la spital. Lucrez într-un spital mare și avem mult de mers pe jos. Pacienții noștri sunt diseminați prin tot spitalul, iar când facem vizita mergem de la un etaj la altul, la fiecare salon, ca să-i vedem pe toți cei 40-50 pe care-i avem în grijă. La sfârșitul unei astfel de zile eram convins că am fost foarte activ și că am mers foarte mult.

Surpriza oferită de Jawbone a fost mare. Deși aveam senzația că zilnic fac foarte mulți pași, Jawbone-ul a arătat că abia dacă acumulam 4000 de pași în total. Și asta era într-o zi obositoare, fiindcă în zilele când aveam mai mult consultații în cabinet abia dacă depășeam 3000 de pași. Transformat în calorii, 3000 de pași nu sunt decât 83 de calorii consumate în plus față de metabolismul bazal de 1500-1600 cal. Iar nivelul minim pentru ca cineva să fie considerat cât de cât activ este de 10000 de pași pe zi.

Activitatea din 24 dec 2014.
Garda mare.


Jawbone-ul arată așadar cât de greșită este estimarea subiectivă a consumului energetic și a gradului de activitate. Cât mâncăm într-o zi nu are absolut nicio legătură cu cât consumăm, fiindcă habar nu aveam cât consumăm. Nu avem un control real al consumului energetic, iar foamea nu este asociată cu consumul de energie sau cu nevoile calorice. Mai mult, mesele au și un rol social, dar și un rol de recompensă psihică. Aportul caloric, este complet deconectat de consumul caloric.

Dispozitivele care măsoară activitatea, precum Jawbone, permit acum, poate pentru prima dată în evoluția noastră, să avem un indicator obiectiv al consumului personal de energie. Un instrument indicator la fel ca indicatorul de consum de benzină de la bordul automobilului. Rezerve obeze de benzină nu facem, fiindcă  alimentăm doar pentru cât consumăm. Utilizarea constantă a Jawbone-ului arată consumul personal mediu de energie și poate să ajute la echilibrarea consumului cu aportul.

Cum trebuie folosit Jawbone-ul?

Matematic. Dacă vrei să slăbești ajustează balanța medie dintre consum și aport puțin în negativ. Dacă vrei să rămâi la aceiași greutate, stai pe neutru. Iar pentru a slăbi nici măcar nu este nevoie de o dietă drastică. Trebuie doar, în medie, să consumi cam cu 500 de calorii mai mult decât mănânci.

Pentru a crește consumul energetic mediu, de la 1800 cal/zi la 2100 cal/zi Jawbone-ul îți arată că este suficient să faci doar mai mulți pași/zi, fără să fie nevoie de un program fizic extenuant.

Modifică puțin din rutina zilnică sedentară. Nu te mai du cu mașina la colț, după pâine. Mergi pe jos. 2000 de pași în plus. Nu mai merge cu autobuzul până la cea mai apropiată stație de metrou. Mergi pe jos. Încă 2500 de pași. Și tot așa. Treptat, treptat ajungi la o nouă rutina zilnică pe care Jawbone-ul o confirmă ca fiind mai eficientă din punctul de vedere al caloriilor consumate.

Este nevoie de o creștere medie a consumului energetic și nu de moment. Jawbone-ul îți arată că un program de gym de trei ori pe săptămână, sau doar un sport intermitent, este mai ineficient  decât creșterea numărului de pași de la 3000-4000/zi la 10000/zi. De trei ori pe săptămână la gym sunt doar 600 cal x 3 = 18000. Zilnic 10000 de pași reprezintă 7 x 300 = 21000 cal. Ideal ar fi și pași și gym (39000 cal).

Monitorizarea activității cu un Jawbone este numai un braț al echilibrului caloric. Pentru cei care doresc să slăbească mai importantă este monitorizarea aportului caloric. De ce? Fiindcă ce se consumă cu o oră de exercițiu fizic, sau cu o zi de 10000 de pași, se poate acoperi foarte rapid cu un biscuite cu ciocolată. Un biscuite are între 60-120 cal. Un sandwich are între 300-500 cal. Un pahar de vin are 250 cal. Etc. Este foarte ușor și durează foarte puțin să mănânci ceva care îți anulează tot cei ai consumat cu activitatea zilnică. Surplusul se pune pe burtă.

Din păcate Jawbone-ul și toate celelalte wearables pe care le avem în prezent nu pot încă oferi o monitorizare obiectivă a aportului caloric. Dar sunt asociate cu o aplicație de tip ”jurnal alimentar”. Unde scrii tot ce ai mâncat și ce ai băut, iar aportul este transformată în calorii. Aceste aplicații se bazează pe sinceritatea și rigurozitatea utilizatorului și de cele mai multe ori subevaluează aportul caloric.

Jawbone-ul monitorizează și somnul. Somnul regulat, în cantitate suficientă, este important pentru echilibrarea aportului caloric. Dormi suficient, regulat, ai mai puțină nevoie de mâncare. Jawbone-ul te încurajează să fii constant cu ora de culcare și cu durata somnului, igienizându-ți astfel somnul.

Dispozitivele de tip Jawbone vor deveni din ce în ce mai complexe. Modificarea comportamentului uman este însă la fel de complexă și de dificilă, iar obținerea unui echilibru energetic personal nu este de loc ușoară. Este foarte probabil ca utilizatorul obișnuit să aibă nevoie de un mentor, de un antrenor de specialitate, pentru a folosi cu eficiență aceste aparate cu care astăzi doar ne jucăm.

Bănuiesc că este foarte posibil ca în viitor să apară noi tipuri de consultații medicale, unde pacienții vin la specialist nu doar pentru a discuta despre o boală, ci pentru a afla cum să-și folosească werables și jawbonurile pentru a rămâne sănătoși și activi cât mai mult timp. Mai mult, ajutorul și promovarea pentru astfel de consultații va putea veni de unde nu te aștepți.

Ca de exemplu, de la fantastica Loredana Groza.




Tudor Toma

Conflicte de interese: posesor de Jawbone si nu de Fitbit.