duminică, 27 aprilie 2014

Tabără de pictură în Deltă. De ce?

Încurajarea unui hobby și învățarea unei tehnici noi legată de acest hobby poate să aibă multiple efecte benefice. Am să încerc să explic câteva din ele și poate să vă conving.

Winston S. Churchill a început să picteze după vârsta de 40 de ani. În cartea sa despre pictură, Painting as a Pastime, marele Churchill spunea: ”modalitățile prin care oamenii cu responsabilități fac față la stresul zilnic au la baza o schimbare de activitate”. Celulele din creier, pe care le folosești zilnic în activitatea profesională, se pot odihni nu prin inactivitate pură (zăcând și nefăcând nimic), ci printr-o schimbare de de activitate. ”Stresul este un spasm emoțional” care se poate ”relaxa” numai dacă mintea se focalizează pe altceva. Din acest motiv, cultivarea unui hobby devine o activitate de importanță seminificativă pentru omul foarte ocupat, spunea Churchill. Un hobby nu numai că te relaxează, dar te face să fii mai eficient în activitatea profesională de zi cu zi.

Desenul și pictura au astfel un potențial terapeutic deosebit pentru medici - profesioniști predominanți logici, obiectivi și analitici, care folosesc cu predilecție partea stângă a creierului. Un hobby ca pictura probabil că îți odihnește creierul stâng și îți activează creierul drept - partea pe care unii o cred implicată în activitățile expresive și creative, activități puțin utilizate astăzi în medicină.

Când vine însă vorba de a învăța un hobby nou la o vârstă adultă, majoritatea reținerilor apar din frica de a fi ridicol. Apoi, în general, încă se mai crede că pentru un anumit hobby, mai ales artistic, trebuie mai întâi să ai talent pentru a fi acceptat într-o clasă de desen. Absolut greșit!

Noi, medici fiind, știm cel mai bine că aceste temeri sunt în general nejustificate. La fel ca orice tehnică din medicină și desenul, de exemplu, se învață după o anumită tehnică. O tehnică care descompune desenul în elemente simple ce se învață ușor. Apoi, în funcție de complexitatea tehnicii, știm că există o curbă de învățare. Mai scurtă sau mai lungă. Frica de ridicol apare doar la cei care nu cunosc că pentru orice procedeu există o curbă de învățare și o ”tehnica” de a învăța un lucru nou.

Cât durează învățarea unei tehnici de desen sau pictură? Nu foarte mult. Curba de învățare pentru desen este mult mai scurtă decât pentru multe tehnici pe care le învățăm în medicină! Desenul este simplu, medicina este mult mai complicată. Este infinit mai ușor să înveți să desenezi fața unui om decât să înveți să faci EBUS!

Pentru a desena un chip trebuie să vezi tehnica descompusă, să practici de câteva ori realizarea elementele esențiale și apoi să repeți același desen de câteva ori. De minim 20 de ori spun dovezile din psihologie. Experimentează acest lucru folosind tehnica de aici.



Dacă procesul de învățare este același și în desen și în medicină, atunci poate că înțelegerea mecanismului de învățare a unui desen ajută la înțelegerea modului prin care pot fi învățate tehnici mai complicate din medicină.

Vă provocăm și vă propunem așadar să participați la prima tabără de pictură pentru medici organizată de Pneart în colaborare cu British Medical Journal, ediția în limba româna.

Detalii sunt aici, iar numărul de locuri este limitat. Este de fapt vorba de un simpozion medical ”altfel”, o tabără unde se va discuta despre tehnica de a învăța ceva nou, pornind de la desen și pictură.

De ce este desenul atât de important pentru noi? Tot încercăm să găsim explicații legate de medicină prin articolele de pe acest blog. Însă câteva idei mai generale sunt elocvent prezentate de Brent Eviston într-o prezentare TEDx ilustrată aici.



Iar pentru cei care vor să vină la tabăra din Deltă, dar se tem de ridicol, să nu se îngrijoreze prea mult. Participarea la o astfel de tabără nu-i va face să aibă partea dreaptă a capului mai bombată. Acolo, mai degrabă, vom ajunge la vorba lui Oscar Wilde: ”The best work in art is always done by those who do not depend on it for their daily bread”. Cu alte cuvinte, nici la jobul de la spital să nu vă grăbiți să renunțați.

Tudor Toma

PS: rezultatele ”experimentului” meu sunt ilustrate aici... Indulgență, vă rog!



marți, 22 aprilie 2014

Culisele vieţii şi ale morţii


Când începi să spui poveşti înseamnă că ai încetat să le trăieşti?


Cornelia

Cornelia era pacientă veche a clinicii, venise şi revenise pe acolo cu mult înaintea mea. Suferea de o boală care inițial păruse simpatică, dar care la ea evolua prost, către fibroză pulmonară, cu agravare lentă şi inexorabilă şi lipsă de oxigen din ce în ce mai severă. Când am apărut şi eu printre doctorii ei m-a studiat o vreme, cu experiența şi circumspecţia pacientului vechi, şi apoi m-a adoptat.
Odată, la una din repetatele ei internări, mi-a cerut să vin deoparte să vorbim ceva in liniște. Era un gest deliberat, așteptase să plece studenții şi să am puțin timp doar pentru ea. Femeie tânără, ochii negri, sprâncenele groase şi arcuite erau ale ei, rotunjimea feţei şi umbra de păr de pe obraz erau ale cortizonului. Îmi vorbea întretăiat datorită respiraţiei scurte, dar foarte hotărît. Doamna doctor, eu înțeleg că sunt bolnavă, înțeleg că am fibroză pulmonară, că n-o să fie bine. Dar, doamna doctor, înainte de a fi bolnavă eu sunt soţie şi mamă! Ajutați-mă, faceți într-un fel, atâta cât o duc să fiu demnă şi să fac faţă în familia mea. Exact aşa a spus, astea au fost cuvintele ei, pe care probabil le alesese şi le repetase de multe ori înainte de a-mi vorbi.
Fiecare dintre noi are o scenă (sau mai multe), pe care se arată puternic şi performant, şi un culise, în care îşi linge rănile, în care-şi dă voie să zacă şi să se recunoască copleşit.
Pentru Cornelia, scena părea să fie familia. Acolo vroia să se arate competentă şi invincibilă. Era dornică să adune cu pipeta toată energia pe care o putea găsi prin orice colţ al vieții ei şi să o folosească într-o (ultimă) reprezentație în faţa soţului şi a copilului, pe care apoi să-i părăsească, în aplauze, salutând.
Te-ai aștepta ca un pacient vechi, care a asistat îndelung la propria boală şi la dramele altora, să aibă noțiuni mai limpezi despre ce pot şi ce nu pot să facă doctorii pentru pacienți. Şi totuși, ea era dispusă să negocieze cu mine câţiva stropi din acea licoare fermecată pe care eu o țineam ascunsă într-o sticluță ferecată, a cărei existenţă o negam. Dar, nu-i așa, toată lumea știe ca doctorii au așa ceva pus deoparte, ascuns bine, şi nu se știe cum îi poți convinge să-ţi dea şi ție. Negocierea Corneliei nu era materială. Nu dorea decât ca eu, cu mijloace tainice, să comut eforturile mele de a-i prelungi viața în eforturi de a-i dărui o viață scurtă dar vie. Vroia ca, în culisele vieţii ei, să-i dau câteva picături de poțiune magică, ca să pară, o vreme, plină de viață pe scenă.
Oare ce vrăjitor poate face asta?


Irina Strâmbu


O viziune artistica a plamanului


Medicii au o viziune anatomica a plamanului, deprinsa din anii de facultate si completata ulterior de imaginile radiologice sau de aspectele intraoperatorii.

Dar luati-va un moment de respiro si ganditi-va ce viziune ar avea un pacient, ba, mai mult chiar, un artist?  Cum ar fi plamanul privit “din afara” medicinei?



La aceasta intrebare mi-a raspuns Dorina Mitrica Nestor, artist plastic, care mi-a impartasit o reprezentare picturala a plamanului pe care, personal, o gasesc exceptionala.

Va invit sa ii priviti tablourile si …. sa recunoasteti  elementele.
                                                                                                  
                                                                                                      Ciprian Bolca