Paragraful perfect la locul potrivit

Paragraful este elementul de bază din construcția unui articol. Cu toate acestea tehnica scrierii și a corectării unui paragraf este de multe ori trecută cu vederea.

De ce este așa? Greu de spus. Probabil că în general se consideră că nu este bine să scrii după o anumită formulă sau tehnică. Sau, poate că mulți autori amatori consideră paragraful ca fiind un produs secundar al unui text bun, al unui stil controlat și al unei structuri globale bine gândite,  iar atunci nu mai este nevoie de o tehnică specială și pentru paragraf. Însă tehnici de a construi un paragraf există. Este mult mai ușor să scrii bine dacă cunoști aceste tehnici.

Cum se naște un paragraf? Fiecare are un stil propriu de a scrie. Majoritatea autorilor generează un text primar într-un stil radial, care favorizează creativitatea, adică dezvoltă mai multe idei într-o direcție sau alta, pornind de la o anumită temă, fără să scrie într-o structură rigidă, într-o casetă anume.

Odată generat textul primar acesta nu trebuie lăsat așa, fiindcă de cele mai multe ori este un text greu de înțeles pentru oricine altcineva în afară de tine. Textul primar trebuie ordonat după anumite reguli pentru a facilita înțelegerea mesajului de către cititor. Aceasta în situația în care îți pasă de cititor și te interesează ca textul să fie cât mai ușor de citit, cât mai clar, cum este întotdeauna cazul pentru articolele academice bune.

Sunt însă multe situații când autorii de texte academice nu sunt interesați de aducerea textului la un nivel de bază de înțelegere. Ei scriu așa cum gândesc, iar structura textului reflectă structura lor de gândire, care inevitabil este o structură complexă. În aceste situații, cu cât textul este mai dificil de înțeles, cu atât autorul crede că scrie ”mai bine”. În realitate însă cititorul se plictisește și nu preia mesajul autorului, iar editorul, care reprezintă interesele cititorilor, va respinge articolul. Scopul articolelor medicale este de a transmite cât mai eficient o informație, astfel încât să se poată repeta experimentele, sau să se introducă aceleași proceduri în practică. Deci textul primar trebuie procesat cât se poate de mult pentru a facilita înțelegerea.

Paragrafele sunt caracterizate prin faptul că grupează fizic un text format din mai multe propoziții care vorbesc cam despre același lucru. Paragrafele au așadar un anumit subiect, o anumită temă, pe care o analizează din mai multe unghiuri. Pentru ca un paragraf să existe și să conteze în structura articolului, el trebuie să aibă un subiect care să fie clar pentru cititor, iar autorul trebuie să fie conștient de acest subiect, și să-l dezvolte. Subiectul trebuie anunțat cititorului. De cele mai multe ori, acest lucru este făcut de prima propoziție a paragrafului, însă nu este obligatoriu subiectul gramatical al primei propoziții. De exemplu, subiectul paragrafului de aici este faptul că ”paragrafele trebuie să aibă un subiect”.

Într-un articol științific paragrafele sunt înșiruite într-o ordine fixă, precum liniile de programare dintr-un program de calculator. Fiecare linie, fiecare paragraf, vorbește despre o anumită temă, iar aceste teme sunt identice pentru fiecare tip de articol în parte. Această succesiune este extrem de rigidă și îl ajută pe autor, cât și pe cititorul autorizat. Autorul trebuie doar să completeze informația specifică articolului său pentru fiecare temă de paragraf în parte. Autorul nu trebuie să inventeze teme noi pentru paragrafele sale decât în cazuri speciale. Iar cititorul știe exact unde să caute o anumită informație în structura unui articol.

Să luăm, de exemplu, ”introducerea” de la un articol care descrie un studiu clinic. În structura introducerii sunt patru sau cinci paragrafe care, aproape întotdeauna, au același subiect/temă, indiferent de titlul articolului. Primul paragraf din introducere vorbește ”despre ce se cunoaște”. Al doilea paragraf, despre ”ce nu se cunoaște” din tema articolului. Al treilea paragraf, despre ”de ce este important să știi ce nu se cunoaște”. Al patrulea, ”care este întrebarea la care încearcă să răspundă studiul?” Iar al cincilea paragraf, ”cum s-a răspuns la întrebare”, foarte pe scurt ce metode s-au folosit. Desigur, pot exista mici variații de la această structură, însă marea majoritate a articolelor originale păstrează această secvență de teme pentru paragrafele din introducere.

Exercițiu. Alege un articol original de interes pentru tine dintr-o revistă de renume (Nature, New England Journal of Medicine). Aplică acestui articol o disecție cu creionul sau cu markerul, o analiză pe text, încercând să stabilești care sunt subiectele-temele paragrafelor pe care le găsești în introducere. Se potrivește cu teoria structurii introducerii discutată mai sus? Ce variații apar și de ce?

La fel ca la introducere și restul secțiunilor mari dintr-un articol au o înșiruire de paragrafe cu subiecte-teme bine determinate, la fel de rigide.

De asemenea, fiecare tip de articol medical are o structură de subiecte-teme de paragrafe relativ standard, rigidă și specifică: pentru prezentări de caz, pentru editorial, pentru articole educaționale, scrisori către editor, etc.

Astfel, scrisul medical devine foarte simplu, nu-i așa? Fiindcă dacă ai de scris un articol, însă nu știi ce structură să folosești, tot ce trebuie să faci este să cauți și să găsești în aceiași revistă (sau într-o revistă mai bună) un articol de același tip. Disecă-i structura și scrie apoi paragrafe despre aceleași teme, dar cu un conținut de text specific lucrării tale. Ce se știe despre subiectul lucrării tale? Ce nu se știe? De ce este important? Și așa mai departe. Structura de paragrafe a unui articol medical este aceiași și trebuie asimilată, nu trebuie reinventată.

Diavolul stă până la urmă în detalii. Este clar că articolul are o structură rigidă, cu paragrafe cu anumite teme/subiecte în precis anumite locuri. Dar care este structura internă a paragrafului pentru ca acesta să fie un paragraf bun, ușor de citit?

Teoreticienii stilului academic susțin că pentru ca un paragraf să funcționeze bine în structura unui articol el trebuie să aibă cel puțin trei calități principale (ref):

1. Să fie focalizat pe tema pe care o descrie. Dacă tema despre care vorbește paragraful este X atunci toate propozițiile din paragraf trebuie să aibă o legătură logică cu tema X.
2. Să aibă coeziune și coerență. Adică propozițiile din cadrul paragrafului să se înșiruie în mod natural una după cealaltă și să rămână legate logic între ele.
3. Să aibă ritm. Citirea paragrafului, în gând sau cu voce tare, trebuie să se facă într-un ritm constant și plăcut, care să încurajeze lectura. Ritmul nu trebuie să fie nici prea sacadat. Numai cu propoziții scurte. Mici. De un cuvânt sau doua. Și nici prea lent, plictisitor, cu propoziții lungi, greu de citit, care încep undeva și se termină foarte departe, cu metafore și înflorituri, în structuri paralele sau întortocheate, care par a fi inteligente și destinate intelectualului rafinat, dar care în final au doar o singură calitate: plictisesc și deconectează cititorul de mesajul autorului.

În sistemul anglo-saxon paragrafele au o structură internă standard, o formulă ”clasică”. Cea mai cunoscută și mai utilizată formulă este cea lui Jane Schaffer. Aceasta este considerată formula de bază a paragrafului din textul american, o formulă care este predată elevilor încă din liceu.

Formula Schaffer spune următoarele: paragraful trebuie să înceapă cu propoziția care enunță/stabilește tema paragrafului (topic sentence). Urmează apoi o propoziție care prezintă un detaliu concret legat de subiectul paragrafului. În funcție de subiect, se poate include o nouă propoziție cu un alt detaliu concret al subiectului. Urmează apoi o propoziție comentariu, care este contribuția originală a autorului despre detaliile concrete menționate. Paragraful se încheie întotdeauna cu o propoziție concluzie cu privire la detaliile menționate și la comentariile făcute. Cu o astfel de simplificare și formulă, autorul are posibilitatea de a-și construi paragrafe originale, cât mai aproape de modelul standard.

De ce este preferat un model standard? Deoarece favorizează transmiterea eficienta, într-un mod clar a informației. Mai mult, cititorul știe ce informație găsește în fiecare parte a paragrafului și citește mai repede. Vrei să vezi despre ce este vorba în paragraf? Citești prima propoziție. Te interesează detalii și comentarii despre temă? Citești mai departe. Nu te interesează? Treci la paragraful următor.

Creativitatea în scris se poate manifesta la nivelul structurii paragrafelor, dar în articolele medicale acest tip de creativitate nu este încurajată. Fiecare autor poate să-și creeze o structură de paragraf convenabilă obiectivului său. Vrea să arate cât de întortochiat gândește? Începe cu o concluzie. Sau nu enunța tema. Însă pentru articolele științifice este importantă comunicarea rapidă și clară și de aceea revistele științifice preferă o structură clasică, simplă, aceiași.

Există paragrafe în structură non-standard care se regăsesc în textele academice. Mai jos sunt câteva exemple de astfel de paragrafele care pot fi folosite pentru rolurile specifice pe care le pot avea într-un text, în special la secțiunea de ”discuție”.

Paragrafele de tranziție: fac legătura dintre două teme majore ale textului și arată cum se trece logic de la o temă la alta.

Paragrafe cu o singură propoziție: atrag atenția asupra unui anumit subiect. Sau, uneori închid ori deschid o nouă temă majoră.

Paragrafe în serie: sunt folosite atunci când un anumit subiect are numeroase detalii concrete sau comentarii asociate și se dorește fragmentarea acestora, pentru a evita neclaritățile și excesul de informații.

Paragrafe recapitulare. Am aflat așadar că paragrafele au un loc bine precizat, în funcție de subiectul lor, în structura unui articol. Am aflat, de asemenea, că și în interiorul paragrafelor propozițiile sunt ordonate după o structură internă, care dă coeziune, coerență și ritm paragrafului. Toate acestea te ajută și când scrii, dar și când corectezi, sau citești un articol. Urmează să clarificăm și să discutăm, poate într-un eseu separat, despre cum putem adapta propozițiile pentru a asigura coeziunea și coerența paragrafului.

Sfârșit.


Tudor Toma

Cum se scrie un articol în engleză?

Secretul bine păstrat al unui articol foarte bun.

Articolele bune sunt scrise la fel ca scenariile de filme: înainte de a începe filmările, înainte de a începe studiul. Am să încerc să explic.

Un articol bun este la fel ca un film bun, este o descriere bine făcută a unei povești de calitate. Trebuie însă sa ai o poveste interesantă de spus, adică un studiu bun. În absența unui studiu bine făcut este foarte greu să obții un manuscris apreciat de editori, referenți sau cititori. Manuscrisul care spune o poveste slabă va fi refuzat.

Ce este un studiu bun și cum ajungi să produci așa ceva?

Un studiu bine făcut răspunde în mod specific, clar și valid, la o întrebare foarte precisă (întrebare care este uneori numită și ”ipoteză”). Cu cât întrebarea este mai importantă pentru practica medicală, cu atât studiul este mai valoros. Un studiu, pe lângă faptul că descrie un răspuns valid, mai trebuie să aducă ceva nou, trebuie să fie făcut în mod etic și trebuie să fie relevant pentru cititorii revistei (FINER -criteria: Feasible, Interesting, Novel, Ethical, Relevant).

Prin simetrie, un studiu slab este acel studiu care are probleme cu întrebarea, sau cu răspunsul în sine. Ori întrebarea nu este relevantă, ori răspunsul nu este corect. De cele mai multe ori studiul se bazează pe o metodologie incorectă. Alteori rezultatele sunt interpretate în mod eronat. Acestea sunt în general studiile care pornesc de la o bază de date clinice (am niște rezultate, niște măsurători, hai să publicăm și noi ceva), sau studiile care sunt făcute fără să fie clar ce se măsoară și de ce, ori nu este clară întrebarea. Sau nu se poate ca prin metodologia aleasă să se poată răspunde la acea întrebare. Numitorul comun al studiilor slabe ține de o planificare greșită.

Pe de altă partă nici toate studiile bune nu se transformă automat în articole bune. Pentru a fi bine scris, manuscrisul  trebuie să îndeplinească condițiile obligatorii pentru manuscrisele medicale. Mai multe din condițiile specifice sunt discutate pe acest blog, ori pot fi consultate la: www.icmje.org (International Committee of Medical Journal Editors), sau la www.equator-network.org (EQUATOR network research centre).

Ar rezulta așadar că, teoretic, mai întâi trebuie să faci un studiu bun, apoi trebuie să mergi la un curs, să înveți să scrii, și astfel poți să ajungi să produci un manuscris bun. În realitate secvență temporală nu este chiar așa, deși majoritatea autorilor așa procedează.

Articolul trebuie scris înainte de a începe studiul. Nu-i mai ușor așa? Scrii un articol bun, apoi faci un studiu bun, care să se potrivească cu articolul.

Și are sens. Fiindcă orice studiu ar trebui să se bazeze pe o planificare, pe un protocol scris, pe un scenariu. Un protocol unde scrii exact ce vrei să faci, cum faci, ce rezultate crezi că vei obține și cum le vei interpreta. Cu cât scrii mai bine acest protocol, cu cât acesta este mai apropiat de forma unui articol, cu atât mai ușor îți va fi să evaluezi planurile pentru studiu și să concepi un studiu de calitate.

Poți să faci acest lucru deoarece toatele elementele de structură ale unui protocol se regăsesc în structura manuscrisului final. Cum anume construiești protocolul depinde de conjunctura și puțin de stilul de lucru personal. Ideal este să pornești de la întrebare. De la ipoteză. Stabilește și clarifică întrebarea. De ce vrei să faci acest studiu, la ce întrebare vrei să răspunzi? Întrebarea va apare în structura articolului în ultimul paragraf de la introducere. Iar procesul de clarificare a răspunsului se va găsi în introducere (ce se cunoaște, ce nu se cunoaște, de ce este nevoie să se știe mai mult, etc.) Apoi poți lucra la metode, cum îți planifici să faci studiu, ce rezultate te aștepți să obții, ce crezi că vor reprezenta rezultatele respective (discuția). Uneori trebuie să faci câteva încercări, câteva studii pilot, pentru a clarifica metodologia finală, dar asta nu înseamnă că secțiunea despre metode nu poate fi scrisă înaintea studiului.

Protocolul, la fel ca un scenariul, este mult mai ușor de modificat și de optimizat decât articolul final. Poți să-l discuți, poți să-l analizezi, poți să-l modifici înainte de a cheltui resurse importante pentru un studiu clinic, care altfel ar fi mai greu de transformat într-un articol bun.

Astfel, atunci când studiul este încheiat ai și rezultatele, dar și prima versiune a unui articol bine scris. Producția și execuția studiului va fi mai bine planificată, iar redactarea articolului final va fi mult mai ușoară.

Apucă-te de scris!

Tudor Toma

Am o mandibulă (Jawbone) în plus. Cum o folosesc?

Jawbone este o brățară sofisticată a firmei cu același nume, care interpretează mișcările mâinii și le traduce în număr de pași făcuți, calorii consumate, minute de somn profund sau somn superficial. Face parte din categoria, acum la modă, numită și ”wearables”, adică chestii care se poartă și interacționează cu purtătorul. Wearables pot fi de la simple pedometre, care măsoară mișcarea doar într-o singură axă, până la dispozitive mai complexe, care arată inclusiv temperatura, pulsul, umiditatea pielii, sau concentrația de oxigen din sânge.

Numărul acestor dispozitive și numărul de utilizatori a crescut semnificativ în ultimul an și se preconizează că va crește în continuare. Deși Jawbone și dispozitivele similare au de a face cu fiziologia umană, ele nu sunt înregistrate ca aparate medicale și astfel pot fi promovate de firmele producătoare în afara criteriilor riguroase de evaluare a eficienței lor pentru sănătatea populației. Ca urmare utilizarea lor este lăsată la întâmplare, ca a unor jucării pentru oameni mari. Jucării de care, la un moment dat, inevitabil, ne și plictisim. Dar cum ar putea influența aceste ”jucării” starea de sănătate, cum ar trebui ele folosite de fapt, și la ce ar putea ajuta, de exemplu, un Jawbone?

De ce Jawbone?

Eu am fost influențat de expunerea profesională la unele din studiile clinice menționate mai jos și am vrut să-mi evaluez, mai mult din curiozitate, nivelul de activitate zilnică. Inițial am încercat utilizarea unui accelerometru profesional, făcut de cei de la ActiGraph. Însă am avut două probleme majore: datele înregistrate erau prea complexe, iar designul dispozitivului era asemănător unei brățări pe care o poartă pușcăriașii atunci când sunt lăsați sub supraveghere electronică. Datorită interacțiunii zilnice cu pacienții, era exclus să pot să port la mână așa ceva, fără să fie nevoie să explic.

Apoi m-a ajutat fiică-mea. Mi-a arătat o revistă pentru adolescente, unde Loredana Groza avea o poză care arăta, cu săgeți și costuri, ce purta la un eveniment monden: rochie de la X – 2000 de euro.  Cercei de la Y, 600 euro. Brățară de la... Jawbone, 120 de euro. ”Hopa! Uite-o pe Loredana ce poartă... Iar Jawbone-ul ăsta arată chiar cool”. După un scurt research și un popas pe amazon.com aveam și eu un Jawbone negru.

Împrietenirea cu Jawbone a fost rapidă. Arată ca o brățară modernă, mi se spune că bărbații cool sunt purtători de brățări, așa că m-am simțit imediat foarte bine cu Jawbone-ul la braț. La spital am fost tolerat cu Jawbone-ul, probabil fiindcă este destul de discret, dar și fiindcă arată ca o chestie etnică, sau puțin religioasă, ca o amuleta cu o semnificație aparte. Când asistentele m-au luat la întrebări, le-am zis că este de fapt un os (”it's a bone") și m-au lăsat în pace.

Și totuși la ce ar putea ajuta un Jawbone și cum ar trebui folosit?

Studii despre eficiența pedometrelor în monitorizarea și stimularea activității fizice la normali sau la pacienți cu diverse afecțiuni cronice există. Eu am vrut doar să-mi monitorizez activitatea zilnică de la spital. Lucrez într-un spital mare și avem mult de mers pe jos. Pacienții noștri sunt diseminați prin tot spitalul, iar când facem vizita mergem de la un etaj la altul, la fiecare salon, ca să-i vedem pe toți cei 40-50 pe care-i avem în grijă. La sfârșitul unei astfel de zile eram convins că am fost foarte activ și că am mers foarte mult.

Surpriza oferită de Jawbone a fost mare. Deși aveam senzația că zilnic fac foarte mulți pași, Jawbone-ul a arătat că abia dacă acumulam 4000 de pași în total. Și asta era într-o zi obositoare, fiindcă în zilele când aveam mai mult consultații în cabinet abia dacă depășeam 3000 de pași. Transformat în calorii, 3000 de pași nu sunt decât 83 de calorii consumate în plus față de metabolismul bazal de 1500-1600 cal. Iar nivelul minim pentru ca cineva să fie considerat cât de cât activ este de 10000 de pași pe zi.

Activitatea din 24 dec 2014.
Garda mare.

Jawbone-ul arată așadar cât de greșită este estimarea subiectivă a consumului energetic și a gradului de activitate. Cât mâncăm într-o zi nu are absolut nicio legătură cu cât consumăm, fiindcă habar nu aveam cât consumăm. Nu avem un control real al consumului energetic, iar foamea nu este asociată cu consumul de energie sau cu nevoile calorice. Mai mult, mesele au și un rol social, dar și un rol de recompensă psihică. Aportul caloric, este complet deconectat de consumul caloric.

Dispozitivele care măsoară activitatea, precum Jawbone, permit acum, poate pentru prima dată în evoluția noastră, să avem un indicator obiectiv al consumului personal de energie. Un instrument indicator la fel ca indicatorul de consum de benzină de la bordul automobilului. Rezerve obeze de benzină nu facem, fiindcă  alimentăm doar pentru cât consumăm. Utilizarea constantă a Jawbone-ului arată consumul personal mediu de energie și poate să ajute la echilibrarea consumului cu aportul.

Cum trebuie folosit Jawbone-ul?

Matematic. Dacă vrei să slăbești ajustează balanța medie dintre consum și aport puțin în negativ. Dacă vrei să rămâi la aceiași greutate, stai pe neutru. Iar pentru a slăbi nici măcar nu este nevoie de o dietă drastică. Trebuie doar, în medie, să consumi cam cu 500 de calorii mai mult decât mănânci.

Pentru a crește consumul energetic mediu, de la 1800 cal/zi la 2100 cal/zi Jawbone-ul îți arată că este suficient să faci doar mai mulți pași/zi, fără să fie nevoie de un program fizic extenuant.

Modifică puțin din rutina zilnică sedentară. Nu te mai du cu mașina la colț, după pâine. Mergi pe jos. 2000 de pași în plus. Nu mai merge cu autobuzul până la cea mai apropiată stație de metrou. Mergi pe jos. Încă 2500 de pași. Și tot așa. Treptat, treptat ajungi la o nouă rutina zilnică pe care Jawbone-ul o confirmă ca fiind mai eficientă din punctul de vedere al caloriilor consumate.

Este nevoie de o creștere medie a consumului energetic și nu de moment. Jawbone-ul îți arată că un program de gym de trei ori pe săptămână, sau doar un sport intermitent, este mai ineficient  decât creșterea numărului de pași de la 3000-4000/zi la 10000/zi. De trei ori pe săptămână la gym sunt doar 600 cal x 3 = 18000. Zilnic 10000 de pași reprezintă 7 x 300 = 21000 cal. Ideal ar fi și pași și gym (39000 cal).

Monitorizarea activității cu un Jawbone este numai un braț al echilibrului caloric. Pentru cei care doresc să slăbească mai importantă este monitorizarea aportului caloric. De ce? Fiindcă ce se consumă cu o oră de exercițiu fizic, sau cu o zi de 10000 de pași, se poate acoperi foarte rapid cu un biscuite cu ciocolată. Un biscuite are între 60-120 cal. Un sandwich are între 300-500 cal. Un pahar de vin are 250 cal. Etc. Este foarte ușor și durează foarte puțin să mănânci ceva care îți anulează tot cei ai consumat cu activitatea zilnică. Surplusul se pune pe burtă.

Din păcate Jawbone-ul și toate celelalte wearables pe care le avem în prezent nu pot încă oferi o monitorizare obiectivă a aportului caloric. Dar sunt asociate cu o aplicație de tip ”jurnal alimentar”. Unde scrii tot ce ai mâncat și ce ai băut, iar aportul este transformată în calorii. Aceste aplicații se bazează pe sinceritatea și rigurozitatea utilizatorului și de cele mai multe ori subevaluează aportul caloric.

Jawbone-ul monitorizează și somnul. Somnul regulat, în cantitate suficientă, este important pentru echilibrarea aportului caloric. Dormi suficient, regulat, ai mai puțină nevoie de mâncare. Jawbone-ul te încurajează să fii constant cu ora de culcare și cu durata somnului, igienizându-ți astfel somnul.

Dispozitivele de tip Jawbone vor deveni din ce în ce mai complexe. Modificarea comportamentului uman este însă la fel de complexă și de dificilă, iar obținerea unui echilibru energetic personal nu este de loc ușoară. Este foarte probabil ca utilizatorul obișnuit să aibă nevoie de un mentor, de un antrenor de specialitate, pentru a folosi cu eficiență aceste aparate cu care astăzi doar ne jucăm.

Bănuiesc că este foarte posibil ca în viitor să apară noi tipuri de consultații medicale, unde pacienții vin la specialist nu doar pentru a discuta despre o boală, ci pentru a afla cum să-și folosească werables și jawbonurile pentru a rămâne sănătoși și activi cât mai mult timp. Mai mult, ajutorul și promovarea pentru astfel de consultații va putea veni de unde nu te aștepți.

Ca de exemplu, de la fantastica Loredana Groza.

Tudor Toma

Conflicte de interese: posesor de Jawbone si nu de Fitbit.

Cum se scrie un articol în engleza?

Capitolul 4. Cuvintele. 

”Never use a long word where a short one will do” (George Orwell)

Vreau să scriu câteva cuvinte despre unele particularități ale limbii engleze de care trebuie să ținem cont în articolele științifice. Nu am pretenții de specialist, de aceea pentru aprofundarea detaliilor cel mai bine este să consulți bibliografia suplimentară. Și să scrii cât mai mult.

Selecția cuvintelor în engleză se face la fel ca selecția structurii articolului, după principiul cât mai clar și cât mai simplu. Spre deosebire de textele literare, textele științifice trebuie să fie clare, ușor de citit, trebuie să fie construite pe o structură simplă și cu cuvinte simple. 

Vocabularul utilizat pentru a discuta despre un anumit subiect trebuie să fie unul specific subiectului. Va trebui să alegi întotdeauna cuvântul care definește cel mai bine obiectul sau acțiunea. Se preferă acțiunea directă și nu indirectă. Se aleg cuvintele care sunt mai scurte în defavoarea cuvintelor lungi. 

Cuvintele scurte se citesc mai ușor și sunt întotdeauna preferate celor lungi. Mai jos sunt doar câteva exemple care arată cum același lucru se poate spune în engleză cu cuvinte mai puține, sau mai scurte. Oricum ideea de a scrie cât mai concis cred că este una bună și pentru articolele scrise în limba română. 

Exemple:

Taken in consideration – Considered

In the event of – If

In close proximity to – Near

At the present moment – Now

The majority of – Most

Prioritise – Rank

Terminology – Term

In order to – To

Chiar dacă poate nu ne place să recunoaștem, în multe din textele științifice românești se folosesc cuvinte lungi (sau rare) pentru a dovedi cititorului erudiție. În cultura anglo-saxonă a-i pune pe cititori la descifrat cuvinte rare sau neclare pentru a sugera erudiție este considerată o mare impolitețe. Nu vei face o impresie bună cu un vocabular prea sofisticat. 

Mai mult, unele cuvinte lungi, folosite automat fiindcă sună academic, au un înțeles greșit. De exemplu, ”metodologie” înseamnă ”studiul metodelor” și nu are același sens cu ”metode”.   

Evită utilizarea sinonimelor doar pentru o ”impresie artistică”. Dacă repetiția este necesară, atunci folosește-o. Dacă începi descrierea metodelor cu utilizarea unui anumit cuvânt pentru a defini ceva, atunci acel cuvânt trebuie păstrat în tot restul articolului. Din acest punct de vedere articolul este precizie și nu literatura, iar repetarea cuvântului se poate face ori de câte ori este nevoie. Același lucru este valabil și pentru metafore. Metaforele sunt un ”no no” în articolele științifice.  

Atenție și la raportarea ta ca autor față de participanții la studiul pe care-l descrii. Majoritatea articolelor medicale vorbesc despre oameni. Aceștia trebuie numiți și tratați cu respectul cuvenit. Participanții la studiile clinice sunt ”pacienți” sau ”voluntari” și nu obiecte sau cazuri. Termeni ca ”subiecți” sau ”indivizi” sunt folosiți frecvent, însă se recomandă a fi mai corect cuvântul ”participant” deoarece acesta reflectă rolul avut în studiul respectiv. De asemenea, participanții nu trebuie identificați cu afecțiunea pe care o au. Participanții nu sunt ”astmatici”, ”canceroși” sau ”leproși”.

Este foarte important să folosești un vocabular acceptat de colegii englezi din domeniul de specialitate a studiului. De multe ori autorii non-englezi folosesc în articolele lor termeni traduși în engleza corect, dar care nu sunt identici cu termenii folosiți de autorii englezi. Un exemplu simplu este: hemoleucograma. În engleză nu există ”hemoleucogram” ci doar ”full blood count”. 

Vocabularul specific pentru un anumit domeniu poate fi identificat printr-o analiză a cuvintelor folosite în articole cu subiecte asemănătoare. De obicei acestea sunt articolele care se regăsesc oricum printre referințe. Ce cuvinte s-au folosit în referințe? Cum au fost exprimate anumite procese? Ce cuvinte s-au folosit pentru comparații? 

Atenție însă la copy & paste a unor fragmente de propoziții mai mari din referințe. Analiza în detaliu a fragmentelor de text din referințe nu trebuie să însemne copierea și lipirea unor propoziții întregi, care la urma urmei spun aceleași lucruri pe care ai vrea să le spui și tu. Aceste propoziții vor fi identificate de programele anti-plagiat și vor da un verdict de plagiat articolului tău. Este și motivul pentru care e mai bine să scrii inițial textul liber, în română, și apoi să-l traduci în engleză. Scrierea direct în engleză te poate forța să te exprimi în șabloanele învățate de la alții, și câteodată poate fi etichetată ca lipsită de originalitate. 

Cuvintele articolului trebuie verificate cu atenție, de mai multe ori, pentru a nu avea greșeli de ortografie. Toate programele de procesare a textului au un dicționar incorporat. Mai mult, există și posibilitatea de a alege automat sinonime pentru marea majoritate a cuvintelor. Ai astfel o metodă foarte simplă și foarte la îndemână pentru a alege cuvântul cel mai scurt. Folosește intens aceste facilități pentru a corecta eficient și rapid toate greșelile de ortografie. 

La corectoarele automate pentru engleză există un corector și o ortografie engleza engleză și unul pentru ortografia americană. Dacă trimiți articolul la o revistă englezească și ortografia trebuie să fie corespunzătoare. Americanii folosesc ”z” în loc de ”s” la cuvinte precum "minimise", "symbolise", etc, și renunță la ”a” în cuvinte precum "aetiology". Desigur, mai sunt și alte diferențe care acum pot fi găsite ușor online. Revista ”Pneumologia” a adoptat ortografia americană.

Deoarece corectoarele automate nu corectează toate cuvintele scrise greșit este foarte important ca una din verificările articolului să fie focalizată pe ortografia cuvintelor. Este asa numita etapă de ”proof reading”. Cel mai bine ar fi ca această etapă să ți-o facă cineva specializat, instruit în corectarea articolelor științifice în limba engleză, altfel tot vor rămâne greșeli. ”Proof reading” în engleză este o meserie în sine și nu este identică cu activitatea de editor sau de editare a textului. Pentru autorii români vestea bună este că majoritatea revistelor mari, inclusiv ”Pneumologia”, are corectori (proof readeri) specializați pentru engleză. Un articol bine structurat și doar cu greșeli de ortografie minore nu va fi refuzat doar datorită greșelilor de ortografie. Dar greșelile de ortografie enervează (tare) editorul și de aceea autorul trebuie să facă absolut tot ce poate pentru a reduce la minim numărul de greșeli.

Poate că ar fi mai multe cuvinte de scris, însă am să mă opresc aici. Vreau doar să adaug un element de încurajare pentru autorii români care vor să publice în engleză. Nu este chiar atât de greu pe cât pare. Pentru cine nu vorbește în mod curent engleza, găsirea cuvintelor potrivite poate fi inițial o misiune imposibilă. Dar folosirea programelor de traducere automată oferă posibilitatea unui început bun. În plus, articolele științifice folosesc un vocabular cu un număr limitat de cuvinte, iar sincronizarea acestora cu cuvintele corecte se poate face ușor, prin analiza atentă a referințelor. Și în final nu uitați, calitatea unui articol nu e dată doar de cuvinte, ci mai ales de structura acestuia. Spor la scris.

Tudor Toma

Referințe

Scientific Writing. Easy when you know how. Jennifer Peat, Elizabeth Elliott, Louise Baur and Victoria Keena. BMJ Books. Isbn 0-7279-1625-4. www.bmjbooks.com

Cum se scrie un articol în engleza?

Capitolul 3. Conversia la limba engleza

Abia după ce ai ajuns la un text care este bine structurat în limba română, abia după ce ai ales cu mare grijă cuvintele pe care dorești  să le folosești într-un anumit paragraf, abia atunci eu sugerez că ar fi momentul să încerci să treci la prima versiune în limba engleză.

Argumentul meu este că dacă stabilești structura de bază și alegi cuvintele în limba maternă, atunci calitatea articolului, calitatea textului este mult mai bună decât dacă ai scrie direct în engleză. Ai mai multe opțiuni la dispoziție, mânuiești limba mai bine și cu ușurință, poți sugera nuanțe, în general ești mai inteligent în limba maternă, datorită vocabularului și a conexiunilor pe care le ai deja și pe care le faci cel mai ușor în limba cu care ai crescut.

Nu este aceasta nici cea mai simplă și nici singura metodă de a scrie în engleză. Dar este o metoda sigura. De multe ori textul poate fi gândit direct în engleza, mai ales atunci când ai un vocabular profesional dezvoltat de practica zilnică într-un sistem englez - și atunci, cu siguranță e mai ușor să scrii direct în engleză.

Traducerea textului din română în engleză necesită, din nou, o decantare în mai multe etape.

Inițial se poate face o traducere grosiera, automată. Există acum numeroase programe de traducere, de la Google translator, pana la aplicațiile incorporate în ultimele versiuni ale Microsoft Word. Acestea traduc un text, fie el și de specialitate medicală, într-un mod grosier, dar totuși destul de bun ca punct de pornire. Uneori traducerile sunt chiar amuzante. De exemplu Google Glass este tradus din engleza în româna ca Google Sticlă... Tocmai din acest motiv, după realizarea traducerii automate grosiere, autorul trebuie să ia din nou, la analizat, fiecare propoziție în parte. Propozițtiile trebuie prelucrată suplimentar, cu atenție. După cum urmează.

Trebuie să verifici mai întâi dacă traducerea a păstrat înțelesul dorit. Are sens propoziția? Spune în continuare ce dorești tu să spui?

Trebuie să verifici apoi dacă cuvintele folosite în traducere sunt cele mai potrivite pentru articolul respectiv. Google Sticlă, ca ”poreclă” românească pentru Google Glass, cred că ar merge bine într-un articol de blog dar nu este un cuvânt tocmai potrivit pentru un articol științific. Mai mult despre ”cuvinte potrivite” am să scriu însă într-un articol separat.

Trebuie să verifici structura propozițiilor (ajungem astfel din nou la structuri). Propozițiile în engleza au o structură ușor diferită de propozițiile din limba română. Ordinea acceptata în engleză este următoarea: subiect-predicat-complement indirect (asupra cui) – complement direct (adică ce se face) – unde – când. I (subiect) will bring (verb) you (c. indirect) the book (c.direct) at school (loc) tomorrow (timp). Apoi, adjectivele se pun întotdeauna înaintea substantivului (little mountain). Desigur, mai sunt și alte câteva reguli care trebuie discutate separat.

Dacă engleza nu este limba ta maternă și dacă nu vorbești engleză în mod curent, zi de zi, atunci urechea ta nu este antrenată, nu are sensibilitatea necesară, pentru a sesiza exprimările corecte din punct de vedere tehnic-gramatical, dar care pentru englezul obișnuit sună puțin ciudat, sau artificial. Sunt numeroase astfel de exemple. Din acest motiv recomand cu mare căldură doua lucruri pe care le consider importante pentru obținerea unui text cât mai bun în engleză.

Prima mea sugestie este să lași textul deoparte pentru câteva zile, să uiți complet de el, și apoi sa-l recitești cu voce tare. Suna bine? Atunci probabil că este OK. Dacă nu sună bine, corectează. Caută pe Google cum au scris alții în engleză cam același lucru și corectează-ți textul.

A doua recomandare, mai dificil uneori de pus în practică, este să rogi pe cineva care este nativ englez să-ți verifice engleza din manuscris. Aceasta persoană nu trebuie neapărat sa fie de specialitate, însa trebuie sa fie cineva pentru care feedback-ul auditiv există, care poată face diferența dintre un ”Google Glass” și un ”Google Bottle”, dintre un ”mouse” și un ”guzgan”.

În plus, există acum un software foarte util care oferă opțiuni de rescriere în engleză prin compararea textului tău cu alte texte verificate ca fiind corecte. Acest program poate fi găsit la gingersoftware.com și poate fi folosit gratuit. Îl recomand cu căldură.

În acest mod, după noi și succesive decantări, după ore de muncă pe text, ajungi la o conversie eficientă și la o variantă de manuscris acceptabilă în limba engleză.

Tudor Toma

Cum se scrie un articol în engleză?

Capitolul 2. Structuri în structuri din structuri.

Un articol științific este considerat a fi bine scris, în orice limbă, nu numai în engleză sau română, dacă informația este înșiruită pe o structură clară și simplă.

Aș vrea să discut în continuare despre câteva detalii ale regulilor de structură pentru un articol științific.

Cititorul român, învățat cu literatura complexă, probabil că este mai tolerant cu un text științific prost structurat, dar care spune ce are de spus. Mai există și ideea că textele simple sunt texte slabe. La una din prezentări, în urmă cu mulți ani, cineva care a vrut să-mi facă un compliment sincer mi-a spus: ”Nu am înțeles nimic din prezentarea ta, dar a fost o prezentare foarte bună”. Prezentarea a fost percepută ca fiind de un nivel superior tocmai prin faptul că a fost greu de înțeles.

Pe de altă parte, cititorii și editorii anglo-saxoni sunt foarte intoleranți cu textele dezordonate, indiferent dacă sunt scrise de genii. Vezi, de exemplu aici, ce spune cititorul anglo-saxon Lee despre cartea Părul Venerei a lui Mihail Șișkin. Șișkin, unul dintre cei mai mari scriitori ruși contemporani, primește doar două stele de la cetățeanul Lee, pentru ...inconsistent, distracted, impatient reading of it. Structura cărții lui Șișkin este una atipică. Nu are cap nu are coadă. Informația este oferită precum perlele scumpe vărsate într-o cutie, și nu ca un colier de perle albe în șirag dublu.

Așadar, un articol științific greu de înțeles nu reprezintă pentru cititorul englez un semn de superioritate intelectuală a autorului, ci mai degrabă reflectă o impolitețe, o lipsă de educație a autorului în tehnica comunicării. Articolul poate să ofere o soluție bună la o problemă importantă și cu toate acestea este respins, sau returnat pentru a fi rescris, dacă informația nu este structurată așa cum trebuie.

Dar ce înseamnă o structură ”așa cum trebuie”?

Structura de bază a articolelor științifice, așa numita structură mare, este cea numită IMRAD, acronimul de la Introducere, Metode, Rezultate (And) Discuție. Această structură a fost adoptată treptat de majoritatea revistelor științifice și s-a impus ca standard din anii 50. Beneficiul major este că permite cititorului să găsească foarte rapid, în interiorul articolului, secțiunile care îi sunt de interes. Oponenții susțin însă că IMRAD este o structură prea rigidă și prea simplistă.

Fiecare secțiune IMRAD are câte o structură internă specifică și poate la fel de rigidă ca structura mare. În aceste structuri de secțiuni elementele de bază sunt paragrafele. Acestea reprezintă blocurile mari de informație, iar ordinea lor este esențială pentru citirea cu ușurință a articolului.

Paragrafele trebuie să fie ”etichetate” și ordonate în funcție de informația pe care o conțin. Etichetele sunt relativ standard, aceleași, indiferent de conținutul articolului. Spun ”relativ” fiindcă pot apare și mici variații. De exemplu, o ”Introducere” conține cam întotdeauna paragrafe cu următoarele etichete, aproximativ în această ordine:

Para 1: descrierea ”scenei” - o introducere în subiect.
Para 2: de ce este important subiectului abordat.
Para 3: ce se cunoaște despre subiect (relevant la studiul în discuție).
Para 4: ce nu se cunoaște despre subiect. Care este întrebarea la care încearcă să răspundă studiul de față
Para 5: de ce este important să știi ce nu se cunoaște.
Para 6: cum s-au hotărât autorii să răspundă la această întrebare.

Ca exercițiu, se poate lua orice articol publicat deja și se poate ”diseca” introducerea, prin sublinierea cuvintelor cheie. Disecția ajută și editorul la stabilirea etichetelor paragrafelor din introducere și la verificarea ordinii lor în structura introducerii respective. Este însă un exercițiu esențial și pentru autori, pentru aranjarea și corectarea structurii unui text nou.

Mult mai dificilă mi se pare înțelegerea modului de structurare corectă a unui paragraf în sine. Structurarea paragrafelor reprezintă de fapt activitatea de bază a scrisului medical, elementul care face cu adevărat diferența dintre un text scris bine (adică clar) și unul scris mai puțin bine (adică mai greu de înțeles). Cum construim aceste paragrafe și ce înseamnă de fapt structurarea logică a textului într-un paragraf?

În formula de stil a textului științific englez - american paragraful trebuie să înceapă cu o propoziție care enunță despre ce se va discuta în paragraful respectiv. Se începe cu propoziția care descrie eticheta paragrafului, cu așa numita lead sentence. De ce? Fiindcă dacă nu te interesează eticheta respectivă, poți să treci mai departe la eticheta următoare. Poate te interesează paragraful următor. Care are eticheta tot la vedere, la începutul paragrafului. Și așa mai departe. Este un aranjament care ușurează cititul rapid, ”în diagonală”.

După lead sentence trebuie să apară propoziții care vin cu detalii, sau cu argumente, în descrierea etichetei respective. Sunt informații asociate cu informația de pe etichetă și ordonate după o anumită ”logică”.

Logica propozițiilor dintr-un paragraf poate să fie una de timp (am început cu a, am făcut apoi b, am lucrat la c și am terminat cu d), una a importanței (a, fiindcă este mai important ca b, care e mai important ca c), o logică a determinismului (a determină b care determină c, după care se obține d), sau o logică a arbitrarului (mai întâi a, apoi b, după care c și în final d, fiindcă așa se face).

Deoarece în mod natural nu gândim în ierarhii sau liste, ci gândim radial, divergent, majoritatea textelor primare au nevoie de repetate și repetate reorganizări și restructurări în liste, până când se obține structura dorită, conformă cu standardele, cu nevoile cititorului. Aceasta este etapa unde ”se pierde” cel mai mult timp cu redactarea și editarea unui articol și la această etapă încep să se plictisească majoritatea autorilor, care se grăbesc, trec mai departe, și greșesc fatal, lăsând  textul cu o structură dezorganizată.

Sunt câteva trucuri/teste care se pot aplica pentru a verifica structura unui text, și care sunt utile atât pentru editorii care evaluează un manuscris, cât și pentru autori.

De exemplu, subliniază sau izolează cuvintele cheie din fiecare paragraf, apoi construiește un paragraf doar cu aceste cuvinte. Are sens logic acest paragraf-rezumat? Dacă nu are sens, rearanjează-l. Noul aranjament îți va sugera modificările care trebuie făcute la structura textului primar.

Sau, tot prin subliniere, disecă fiecare paragraf în parte și vezi ce tipuri de logică există între propozițiile din interiorul paragrafului. Care argument este mai important? Este acesta la începutul sau la sfârșitul paragrafului? Ai menționat toate argumentele importante sau mai sunt lucruri care trebuie spuse?

Dacă editezi din nou și din nou textul primar, ținând cont de aceste detalii de ordonare a informației, dacă respecți ”logica” acestor structuri în structuri din structuri, poți ajunge lesne la un text ”bine scris”.

Un text bine ordonat va fi ușor de evaluat și va fi ușor de acceptat spre publicare.

Tudor Toma

Cum se scrie un articol în engleză?

 Capitolul 1. Textul primar și structura lui. 

Pornesc de la ideea că fondul există deja. Adică ai ceva de spus, ai rezultatele unui studiu, ai o observație importantă de făcut, ceva interesant de discutat. Iar informația este reala, de folos pentru un număr mai mare de persoane, este structurată și completă. 

Procesul de scriere a unui articol nu este unul unic. Nu există o rețetă perfectă. Fiecare își dezvoltă până la urmă un anumit mecanism cu care se simte confortabil și care îi este de folos. 

Pentru mine procesul este unul destul de greoi și asemănător procesului de developare a unei fotografii. Dar cine mai ține minte procesul de developare clasic al unei poze, acum, când toate pozele sunt tipărite direct pe hârtie? Poate că de fapt aceasta este una din problemele care îi inhibă pe doctori să scrie. Convingerea că scrierea unui articol se face din prima, ca o printare, cu un text perfect, când, de fapt procesul este unul de decantare în tăvi diferite, în multe etape. Și, mai mult, este un proces care cere timp și perseverență.  

Scrierea unui articol trece așadar prin mai multe etape de distilare, decantare, clarificare. La fiecare etapa se intervine cu ceva anume, ceva foarte precis. Cam care ar fi aceste etape? 

Am să folosesc ca exemplu ideea articolului de aici. Vreau să scriu ceva despre producerea unui articol în engleză. Care este fondul, de ce eu? Pai să zicem că am învățat puțin jurnalism cât am fost bursier la British Medical Journal cu mult timp în urmă, am publicat apoi la ei, dar și în alte reviste, m-a preocupat problema scrisului medical, și, în final, acum, după ceva ani, am ajuns să am o metodă pe care o aplic destul de sistematic, o metodă care cel puțin pentru mine este eficientă. În aceste condiții poate că am ceva util de spus, problema este de interes pentru mai multe persoane și atunci poate că merită efortul de a încerca să scriu un articol pe această temă.  Fondul există. 

Cum încep? Eu scriu textul primar într-un stil colocvial-epistolar, fără să-mi fixez o anumită structură în minte. Pur și simplu scriu tot ce îmi vine în minte despre subiectul respectiv. Pun pe hârtie repede, fără să ezit prea mult, tot ce pot, după melodia și ritmul vocii interne, și cu valorificarea tuturor asocierilor mentale care îmi apar în acel moment. Dacă acum mă gândesc și la o idee adiacentă legată de procesul despre care vorbesc, atunci o menționez, chiar dacă legătura logică nu este neapărat imediat aparentă pentru cineva din afară. Acum este etapa când mă gândesc mai puțin la ce și cum ar vrea cititorul să audă și mai mult la ce aș avea eu de spus. Care sunt reflecțiile mele cu privire la problemă. Ce opinii am și cum mi le-am format. De ce cred eu că este așa și nu altfel. Și scriu cât pot, cu entuziasm și pasiune, cu patimă chiar.  

Nu este nici singura, nici cea mai eficientă, și nici cea mai clară modalitate de a crea un text, însă pentru mine merge și, mai mult, îmi place să scriu așa, simt că am libertate absolută. Rezultatul este un material cu care eu mă identific intim, ceva desprins din mine cu adevărat, un text cât se poate de sincer și de original. Acest text brut pentru mine este un material foarte valoros, fiindcă este cu adevărat textul meu. Riscul de a plagia pe cineva este zero. Nu este nici textul cel mai bun, nici cel definitiv, dar este aluatul din care voi obține articolul final. 

Rândurile de mai sus reprezintă un astfel de text. Au fost scrise alla prima și le-am lăsat în mare măsură needitate.

Următoarea etapă este structurarea informației, ordonarea cât de cât logică a textului primar. 

Un text lăsat nestructurat, sau aranjat după o structură complicată, poate fi potrivit pentru un articol literar, dar nu pentru un articol de revistă medicală, chiar dacă este vorba de un eseu sau blog. Medicii sunt persoane ocupate, cărora li se cere să citească mult și repede. De aceea preferăm un text medical aranjat după o structură simplă sau foarte simplă. O așa zisă structură de Hollywood, adică la fel predictibilă ca un film făcut de americani, unde știm exact cum e la început, cum e pe la mijloc, și cum e la sfărșit: întotdeauna cu un ”good guy”, într-un conflict din ce în ce mai accentuat cu un ”bad guy”, inițial ”bad guy” pare a câștiga lupta, dar, în ultimul moment ”good guy” vine cu ceva neașteptat și câștigă. Happy end. Întotdeauna happy end. O astfel de structură simplă este necesară la filmele cu adresabilitate largă fiindcă este o structură pe care mulțimea o înțelege repede. Este o structură așteptată, nu este nimic nou care să necesite interpretări, adică de ce așa și nu altfel și ce anume exact înseamnă schimbarea, de ce a fost ea necesară. Publicul trebuie să iasă relaxat de la filmele americane, nu confuzionat, sau măcinat de întrebări fără răspuns, cum pleacă spectatorii de la cinematograful de artă. 

Un articol medical fără o structură logică precisă, sau după o structură alta decât cea așteptată, oricât de interesanta ar fi informația care o conține, devine greu de citit și își pierde din importanță și din calitate. Calitatea principală, singurul motiv pentru care este scris un articol medical, este de a face transferul de informație, de la autor către cititor. Dacă cititorul se plictisește, sau nu înțelege ce vrea să spună autorul, atunci articolul este scris degeaba, poate doar pentru vanitatea autorului (din păcate, aceste cazuri nu sunt rare). 

Structurile clasice pentru articolele medicale sunt bine definite. Se pot analiza și învăța. Orice tip de articol dintr-o revistă medicală are structura lui precisă și specifică: există o structură pentru editoriale, una pentru articolele originale, una pentru prezentările de caz. 

Tehnica expusă aici este independentă de limba în care dorești să publici articolul. Sugestia mea este ca textul primar să fie scris în limba în care ai vocabularul cel mai dezvoltat, și de cele mai multe ori aceasta este limba maternă. Zic de cele mai multe ori, fiindcă pentru un text medical este posibil sa ai un vocabular medical mai dezvoltat în limba în care practici medicina. Dacă ai exercițiu poți să ajungi să generezi un text primar foarte bun direct în engleză. Dar dacă nu ai această ușurință, nu trebuie să te simți complexat! Generează și structurează textul primar în româna. În general, nici în literatură nu sunt mulți autori care ajung să scrie în limba de adopție la fel de bine ca în limba materna. Dar totuși aceștia există; cel mai reprezentativ și mai impresionant pentru mine este Vladimir Nabokov. 

Când textul primar nu sună bine, o restructurare de urgență și o simplificare poate să salveze situația. Pentru a menține ideile simple mă opresc și eu aici, brusc, fără încheiere, fără concluzii, fără happy end. 

Iar despre etapele următoare, de transcriere a articolului din română în engleză, poate într-un capitol următor. 

Tudor Toma